O zi fara ploaie

Prima data cand m-am intersectat “serios” cu muzica a fost pe la 7 ani cand mi-a adus Mosul un xilofon. Era dintr-o tabla pictata cu animalute de toate culorile. Nu cred ca mai auzisem pana atunci de “xilofon” si nici cuvantul nu-mi suna cunoscut, in schimb primele bocaneli in el s-au legat frumos intr-un inceput de “Mos Craciun cu plete dalbe…“. Imi amintesc perfect momentul si imi amintesc si la ce m-am gandit atunci “asa de usor o fi sa canti?”

Prin a 4-a eram deja coordonator al corului de copii la serbarile de sfarsit de an si solist vocal in oglinda cantand la spray-urile mamei. Nu stiam bine engleza, asa ca memoram melodiile fara sa le inteleg –  “ai uanabiuid iuuu” cam asa sunau Fun Factory in microfonul meu marca fixativ de par.


Tot in aceeasi perioada am decis ca vreau o orga – da din aia adevarata. Scartaisem un pic vioara unei verisoare, dar nu-mi iesea mare lucru, asa ca am decis ca sigur la orga e mai usor. Cred ca vreo 3 luni am bazait-o pe mama sa-mi ia orga, asa ca in iarna aia, de ziua mea, am primit cea mai frumoasa orga din lume. O mai am si acum – are un design ciudat, cu multe butoane, de toate marimile si formele, colorate si asezate in diverse moduri si tot felul de mufe de care n-am aflat la ce folosesc.

Cativa ani din momentul ala am zdanganit la ea tot ce-am prins. Tin minte ca-mi lipisem niste hartiute cu notele muzicale pe clape, ca sa invat mai usor sa cant dupa partiturile din manualele mele de muzica.

Prima data cand am vazut un pian adevarat eram in amfiteatrul liceului si am sarit direct sa aud cum suna melodiile mele de la orga cantate la pian. Sunetul de pian era mai…profund, asa ca de cate ori prindeam deschisa usa la sala aia mare, ma furisam acolo sa ma mai joc cu clapele. Asta era in perioada in care cantam la corul liceului si ascultam mult Nickelback si Directia 5. Mi-a placut. Are sunetul de pian o eleganta de care niciun alt instrument nu m-a mai convins de atunci.

In facultate am descoperi trance-ul si muzica electronica si am devorat tot ce am gasit de citit, vizionat, ascultat pe tema asta. Cred ca am vazut filmul in care Dj-ul Frankie Wilde isi pierde auzul de la volumul prea ridicat din casti de vreo 3 ori – cu volumul in boxele Edifier la maxim ca-mi placea foarte mult muzica lui.

La chitara cred ca am zdranganit de cateva ori indrumata de un amic care a avut rabdare sa ma invete “Nothing else matters“, pe care am repetat-o pana nu mi-am mai simtit degetele de la maini. Si-a lansat lunea asta al 2-lea album – amicul, ca eu is tot la nivelul de atunci in materie de instrumente cu corzi.

Dupa ce m-am angajat, ascultam in birou, fara exceptie, toate ASOT-urile lui Armin. Pe Tiesto l-am declarat oficial primul pe lista de preferinte de pe la 20 de ani si cam tot atunci cred ca l-am ascultat prima data live. Tot in perioada de dupa facultate am descoperit DAW-urile (Digital Audio Workstations), adica softurile de creat muzica online, iar cu FL Studio mi-au iesit niste “cantecele” ascultabile zic eu. Bineinteles ca tot cu sunetul de pian in prim plan, doar ca un pic mai inspre progressive (sper eu).

Muzica e mai mult decat o pasiune – pe mine muzica m-a crescut si m-a format si mare parte din cum sunt acum a fost influentat de experientele despre care v-am povestit pana aici. Sunt un om vesel si curios si muzica are o mare parte din “vina” pentru asta.


“ONLY TIME” 

Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata,
Dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.

Pe Enya am descoperit-o pe un CD primit cadou intr-o primavara prin anul 2 de facultate. “Just blue” era o colectie cu melodii alese de un baiat pe care nu-l intalnisem niciodata, dar care ocupa locul de “best friend” in viata mea. Imi amintesc perfect ca ploua cand a ajuns CD-ul la mine, si cumva, de atunci, am inceput sa asociez ploaia cu el. Si muzica si primavara si zielele alea in care ploua si cad flori albe din copaci.

#memories #music 🎶 💿

A post shared by T's Secrets (@ts_secrets) on


Cativa ani mai tarziu povestea cu flori care cad din copaci si ploi de primavara se termina, insa albumul “A day without rain” de la Enya devenise singurul mod in care reuseam sa adorm cand nimic altceva nu ma ajuta.

De atunci au trecut vreo 10 ani, insa nici pana acum n-am descoperit somnifer mai bun, calmant mai eficient, metoda de relaxare mai potrivita decat 2 boxe de calitate si muzica potrivita care sa se auda din ele.


Articol redactat pentru proba 5 a concursului SuperBlog 2017 – “EDIFIER, sunetul din viața ta”


Adaugă un comentariu

One thought on “O zi fara ploaie

Leave a Reply

Close
%d bloggers like this: