Povestea mea

Amară. Așa mi se părea ziua care abia începea, c-un El și-o ea și-o ceașcă de cafea.

S-a întunecat de cum am ieșit din hotel și toată zăpada de peste noapte s-a transformat în ceva alunecos și rece. Un fel de pietriș alb, încleiat și murdar. Alunecos și rece – ce glumă proastă, azi El era exact așa. Nu îmi era clar cum de am ajuns până aici, când mult mai simplu ar fi fost să lămurim de acasă problema.

cafea


Era ok, puteam să înțeleg, că oamenii se schimbă și pleacă din povestea ta.

Suntem majori, nu e nimic din lumea asta care să ne dărâme încât să nu ne putem ridica.

Eram așa de ceva timp – nici nu știu dacă de o lună sau de o veșnicie.

Dar, astăzi clar, se lămurea.

 

Mă pregăteam în gând să-nfrunt durerea.

 Foamea nebună – pe care-o poți calma și poate uiți de ea,

Pentru câteva ore – dar asta nu te poate sătura.

Revine, crește, se adâncește, devine tot mai rea.

 

Știi însă sigur că, oricum s-ar termina,

N-ai să regreți, rămâne amintirea.

Până la urmă asta e tot ce conta,

A fost frumos, rămâi tu cu povestea ta.

 

Nu îți poți aminti acum – întâi să treacă dimineața asta,

Sau poate ziua, anul, ceva din tine să te lase să poți continua.

Cât de ușor e să-ți dorești să treacă viața, când devine grea!

 

Tăcut era de obicei, dar azi era de necitit – și neclintit.

Și-oricum, cât puteam insista? Sau cu ce-aș putea obiecta?

Oamenii se schimbă și e firesc. N-a murit nimeni din așa ceva.

Îmi repetam clișee pe care nu le înțelegi,

Până când nu le simți pe pielea ta.

 

Cu dragostea nu-i de glumit, femeie!“, îmi amintesc când răsuna în mintea mea.

Fugi cât mai poți, că-acuși nu mai poți renunța!

N-ai asculat. Acum poftim, ești liberă să fugi, hai, să te văd.

Normal, vei eșua. Oricât ai încerca.

E mult peste puterea ta.

 

Știi toată drama aia, pe care ți-ai promis tot timpul c-o vei evita?

Ei uite, azi, ești personajul principal din ea.

 

M-a luat de mână pe aleea dinspre cafenea.

Era oricum târziu acum, și ce rost ar avea

Dacă aș riposta cumva?

Nu adormisem toată noaptea gândindu-mă la asta.

Mi-am căutat curajul, așa cum o făceam când eram mică,

Și orice vizită la doctor mă speria.

 

În cafenea ne-am așezat la masa de la geam. Ningea. Atât se auzea.

Și inima care mi se urcase-n gât, de tare ce bătea.

O voce cu ecoul stins s-a auzit în gând:

Hai, să te văd acum, începe „operația”!

 

Aveam o listă de bifat: s-ascult ce-are de zis,

Ș-apoi să-i zic ce cred și eu.

Părea a fi ultima șansă de-a mai explica ceva.

Am comandat cafea.

Fierbinte. Neagră. Tare.

Amară cum e ziua asta.

O cafea boabe care m-amorțea.

 

Mai știi c-așa ne-am cunoscut, cu o cafea la birou?

M-a întrebat cu privirea departe, undeva după albul care se depunea.

Îmi aminteam perfect, era la fel, o toamnă, și ca și azi, ningea.

Ce ironie o mai fi și asta, să se întâmple lucrurile așa.

Simțeam cum vocea-mi tremură, și i-am răspuns cu-n gest:

„Da da….”

 

Mintea mea hoinărea,

Departe de colțul ăsta-ntunecat și de mirosul de cafea.

Spre vremea când mirosul ăsta

Cu dragostea se-asemăna.

 

Îți amintești ce ți-am promis în ziua aia?” – a continuat fără să întoarcă privirea.

O luam razna. Ok, să terminăm cu asta.

Da, îmi amintesc, dar, promisiunile sunt făcute pentru a le încălca.

Este ok, suntem majori și nu se moare din așa ceva.

 

M-a luat de mână și abia atunci am realizat că tremura.

E frig…probabil eu m-am încălzit de la emoție.

Sau pentru că strângeam în mâini cana fierbinte de cafea,

Sau poate pentru că știam că El nu mai simțea.

 

Mă fixa cu privirea – dar ca o lașă, nu-l puteam înfrunta.

Aș fi sărit să motivez și să-i explic ce mult greșea.

Că dragostea nu e doar dulce,

Că uneori și suferința e parte din ea,

Că și amar și dulce, deopotrivă, ne plăcea.

 

În schimb, mi-am aplecat privirea înspre lichidul negru și aburul care se ridica,

Și-n gând, aceeași voce din copilărie, îmi tot repeta:

Două boabe de cafea – doi fulgi jucăuși de nea,

Două inimi înghețate – una se topea.

 

M-a luat de mână și a așezat ceva în palma mea.

Un fel de formă rece care strălucea.

Pe bune ?! Parcă intenționat voia,

Să facă discuția asta cât mai grea.

Voiam să se termine odată!

Mi-am ridicat privirea din ceașca de cafea.

 

„Vrei să fii soția mea?”

 

L-am privit lung, încercând să-nțeleg ce mă-ntreba.

Aveam un fel de ceață-n gânduri, de care nu puteam scăpa.

Era soluția care mergea când eram mică

Și frica mea de doctor mă paraliza.

 

El aștepta.

 

Am sorbit lent din ceașca de cafea.

Și amarul ăsta cald, acum mă dezmorțea.

Mi-am amintit că nu ne cunoșteam și când ne-am întâlnit pe aleea de lângă cafenea,

El mi-a zâmbit.

Apoi ne-am regăsit la mine pe etaj, unde era biroul unde El lucra.

 

Eram în prima zi acolo, mă chinuiam cu expresorul care nu mergea.

M-a luat de mână și mi-a așezat în palmă o monodoză de cafea,

Un pachețel micuț și rece care strălucea.

Într-o zi în locul ăsta voi așeza altceva!

 

I-am căutat privirea și-am zâmbit. Abia acum înțelegeam.

 

„Da!”

 

Nu mai eram în cafenea,

Zburam, pe undeva pe sus,

Prin cerul care azi cernea,

Al nouălea.


Așa a început povestea mea
Un EL, o EA, și-o ceașcă de cafea,

Dulce-amară, cum e și dragostea.

Articol redactat pentru proba 23 a Concursului SuperBlog 2017.

Adaugă un comentariu

One thought on “Povestea mea

Leave a Reply

Close
%d bloggers like this: