Arma cu care am salvat lumea

3 noiembrie 2017 – M-a trezit un sunet ascuțit, ca o bătaie puternică de aripi care se izbeau cu forță de ceva metalic. Când am deschis ochii, Dincolo de Orizont era totul roșu sângeriu și în aer pluteau particule de foc și smoală. Mirosea a praf încins și îmi era îngrozitor de cald. Din depărtare, prin geamul deschis, mii de ochi galbeni mă priveau. Am crezut că visez.

Apoi, un fel de soare deformat, cu dinți strâmbi și ochi bulbucați a ieșit dintre ochii galbeni și mă fixa. Am înțepenit : dacă e vis aș vrea să mă trezesc acum.

Totul era SF – M-am ridicat să mă conving că nu dorm. Parchetul încins care aproape mi-a ars tălpile m-a trezit complet. Deci nu dormeam.

Vedeam acum clar în fața mea un fel de sferă turtită care levita fantomatic. Sunetul de aripi se transformase în huruit asurzitor și urlete înfundate. Pe cer părea că s-a deschis o ușă spre iad.


Am bâjbâit prin întuneric să aprind lumina. Nimic nu mergea. Mă trezisem într-un film de groază care se desfășura în față mea, numai că aici nu eram la cinema. Eram în camera mea de la etajul 9 și asta părea foarte real.

Deodată s-a făcut liniște și s-a întunecat. Nu mai simțeam decât mirosul înțepător și aerul dogorit din cameră. Niște siluete verzi se scurgeau lasciv din lava asta încinsă cu formă de sferă. Cu forme noduroase și aceeași ochi care acum erau roșii sângerii și parcă mă urmăreau. Am înghețat așa, pe parchetul fierbinte.

Picături mari de ulei au început să se prelingă printre creaturile hidoase care se zvârcoleau în jurul sferei și printre ele un tunel de flăcări s-a deschis. Hăul ăla aprins venea direct spre camera mea. Mă simțeam ca într-un film de groază. Am vrut să fug.

Clanța metalică era însă încinsă și mâna aproape că mi se lipise de ea. Mă uităm în jur disperată după ceva cu care să mă apăr. În gând mi se derulau pe repede înainte mai multe variante de explicații plauzibile, dar oricât de mult aș fi vrut să înțeleg, nimic nu se potrivea.

Dacă nu e coșmar și ceea ce văd e real, atunci…ce văd? Ființele astea hidoase cu sânge în ochi cu siguranță nu erau de aici, din lumea mea.

Toată panică de până acum era însă acoperită treptat de un singur gând “Mama doarme în cealaltă cameră și nu-i pot lasă să ajungă la ea.

Pe măsură ce se apropiau de fereastră, bătăile inimii se calmau și respirația se relaxase. “Oare am un atac de panică?” m-am gândit în timp ce traversam camera întunecată până la fereastră.

Am deschis fereastra. Din camera mea de la etajul 9 eram acum față în față cu creatura. Ne priveam în ochi și respiram în același ritm. Da, creatura respira. Sau așa mi-am imaginat eu văzând cum se mișcă. În urma ei, zecile de siluete contorsionate așteptau.

Și eu așteptăm, desculț, pe pervazul camerei să se întâmple ceva. Calmul ăsta pe care-l găsisem mă șoca. De obicei doar înălțimea asta m-ar fi speriat grozav. Restul peisajului de groază nici n-aș fi fost capabilă să mi-l imaginez până acum.

Și totuși eram aici, față în față cu monstrul cu smoală în priviri. Îmi doream să fiu Frank Grillo să mă pot lupta ca el cu creaturile astea nelumești care invadau acum lumea mea. Îmi dădeam seama că eu singură împotrivă lor nu aveam nicio șansă.

M-am gândit însă că dacă eu mă tem creatura va vedea, așa că nu m-am mai temut. Cine știe ce o fi gândit el…sau ea. Nu înțelegeam exact ce era – un amestec de smoală cu roci și lavă care încă se mai scurgea, peste ceva ce păreau să fie un fel de solzi verzi în care se reflecta lumina.

În mintea mea era mai mult un fel de resemnare – ce șanse să fi avut să pot lupta cu așa ceva? Dar, deși nu aveam nicio șansă, nu puteam renunța. Calmul ăsta nebun mă ținea blocată acolo, în calea necunoscutului pe care îl sfida.


Părea că stăm de o veșnicie așa. Sub picioarele mele, 9 etaje mai jos, lumea se trezea. Se făcuse dimineață de când ne tot “priveam” în tăcere și dinspre oraș începeau să se audă mașini și voci amestecate cu vântul care bătea. “Habar n-au ce li se va întâmpla” mă gândeam eu în timp ce fixam cu mâinile laturile ferestrei, sperând că așa voi bloca creatura.

Creatură însă nu mișca. M-am gândit că poate își adună acum armata și într-o secundă mă va spulbera. Tot felul de scenarii care se terminau sângeros îmi treceau prin minte, dar, culmea, asta nu mă mai speria.

Când sfera deformată din care ieșiseră s-a reaprins, lumina de la flăcările puternice m-a orbit și m-a făcut să mă dezechilibrez. Să cad de la înălțime părea oricum o moarte mai bună decât ce-mi imaginam eu că s-ar putea întâmpla.

Însă în cealaltă cameră dormea mama și nu-i putea lasă să ajungă la ea. Așa că m-am agățat tare cu mâinile de draperia de catifea grea și am continuat să privesc înspre ea. Creatură părea însă că se îndepărta. “Halucinez” mi-am spus în sinea mea. Poate le face loc celorlalți să mă poată ataca. Sau poate și-a uitat acolo în sferă arma. Sau poate…as putea scăpa ?

Pe măsură ce soarele răsărea creatura parcă se dilua în aerul rece și tare al dimineții de toamnă. Când prima săgeată de lumina a țâșnit de undeva dinspre linia de orizont, un fulger ca de cărbune s-a strecurat printre razele care abia apăreau. Sfera pleca.

Se luminase de-a binelea deja, iar eu, de pe pervazul camerei, priveam orașul cum învia. Mama încă dormea, iar oamenii din lumea mea își continuau viața fără să fi aflat vreodată ceva. Aceea însă pentru mine a fost ziua în care am învățat asta : calmul este cea mai mare puterea pe care o puteam avea.

Calmul a fost singura armă pe care instinctul meu a avut-o pentru a ne salva – și acum știam sigur că arma funcționa.

Articol redactat pentru proba 14 a concursului SuperBlog2017.

Adaugă un comentariu

One thought on “Arma cu care am salvat lumea

Leave a Reply

Close
%d bloggers like this: