Nimic de pierdut!

“Sunt aici astăzi să vă vorbesc despre un cuvânt mic, dar foarte puternic, Unii oameni ar face orice pentru a evita să devină asa. Industrii de milioane de dolari prosperă datorită fricii de acest cuvânt, iar aceia dintre noi care suntem, incontestabil, acest cuvânt sunt lăsați să treacă prin furtuni necruțătoare care îl înconjoară.

Nu știu dacă cineva dintre voi a observat dar sunt grasă. Nu la sensul figurat, când lumea mă vorbește pe la spate, sau modul inofensiv de dolofană și dragalașă. Nu sunt nici măcar genul sofisticat, voluptuos și cu forme.

Hai să nu încercăm sa îndulcim momentul. Sunt G-R-A-S-Ă cu litere mari. Sunt elefantul din această cameră. Când am urcat pe scenă unii din voi probabil s-au gândit: Ah, asta va fi distractiv, pentru că toată lumea știe ca grașii sunt amuzanți.” (no shit, that’s new to T)

Sau poate că v-ați întrebat: „De unde are atâta încredere în ea? Pentru că o femeie grasă încrezătoare este aproape de neconceput. 

E posibil să vă fi întrebat, conștient sau nu, dacă am diabet, sau un iubit. Sau dacă mănânc carbohidrați după ora 7 seara. Poate că acum vă faceți griji că voi ați mâncat după 7 aseară și că ar trebui să vă reînnoiți abonamentul la sală.

Aceste judecăți sunt perfide. Ele pot fi îndreptate către indivizi și grupuri, Și pot de asemenea să fie îndreptate către noi înșine. Și acest mod de gândire este cunoscut ca „frica de grăsime.”

Ca orice altă formă de opresiune sistematică frica de grăsime este adânc înrădăcinată în structuri complexe cum ar fi capitalismul, patriarhatul și rasismul. Toate astea o pot face foarte greu de observat, să nu mai vorbim de tratat. Trăim într-o cultură unde dacă ești gras ești văzut ca un om rău — leneș, lacom, nesănătos, iresponsabil și de o moralitate suspectă. Și tindem să vedem oamenii slabi ca fiind întotdeauna buni — responsabili, de succes și care își pot controla poftele, corpul și viața. Vedem aceste idei încontinuu în mass-media, în politica de sănătate publică, în cabinetele doctorilor, în conversațiile de zi cu zi și în atitudinea noastră. Am putea să dăm vina pe însuși oamenii grași pentru discriminarea cu care se confruntă pentru că, la urma urmei, dacă nu ne place putem să slăbim. E ușor. Această prejudecată anti-grăsime a devenit atât de integrată, atât de tiparită în modul în care ne prețuim pe noi și pe ceilalți, încât rareori ne întrebăm de ce avem atâta dispreț pentru oamenii grași și de unde vine acest dispreț.

Dar trebuie să ne întrebăm, deoarece valoarea enormă acordată modului cum arătăm ne afectează pe fiecare dintre noi. Și chiar vrem să trăim într-o societate în care oamenilor li se refuză umanitatea lor de bază dacă nu se încadrează într-o formă arbitrară de acceptare?

Așadar, când aveam șase ani, sora mea preda balet unor fetițe în garajul nostru. Eram mai înaltă și mai lată decât majoritatea din grup. Când a venit timpul pentru prima performanță eu eram atât de entuziasmată că urma să port un tutu roz drăguț. Urma să strălucesc! În timp ce celelalte fete au intrat ușor în ciorapii lycra și creațiile din tul nici măcar un tutu nu era destul de mare pentru mine. Eram determinată să nu fiu exclusă din spectacol așa că m-am întors către mama și, destul de tare cât să mă auda toți am zis: „Mamă, nu am nevoie de tutu” (Doi-Doi) am nevoie de un FourFour (patru-patru).”

Și deși nu mi-am dat seama atunci, cerându-mi drepturile, în acea glorioasă fustă, a fost primul pas în a deveni o activistă grasă radicală.

Nu zic că toata treaba asta cu iubitul corpului a fost un salt ușor pe strălucitoarea cale a auto-acceptăriirealizat în acea zi. Nici pe departe. Am invățat repede că a trăi în afara zonei pe care oamenii o consideră normală poate fi frustrant și izolant. Mi-am petrecut ultimii 20 de ani despachetând si deprogramând aceste mesaje și m-am simțit ca într-un carusel. Mi s-a râs în față, abuzată de cei care treceau cu mașina pe lângă mine și mi s-a spus că sunt delirantă. De asemenea am primit zâmbete de la străini care recunosc că ai ce îți trebuie pentru a merge pe strada cu un arc în pas și cu capul sus.

Mai presus de toate, acea neînfricată fetiță de 6 ani a fost cu mine și m-a ajutat să stau astăzi în fața voastră ca o persoană grasă neînfricată, o persoană care refuză să subscrie la povestea dominantă despre cum ar trebui să mă mișc în lume în acest corp al meu.

Și nu sunt singură. Fac parte dintr-o comunitate internațională de oameni care, în loc să accepte pasiv că trupurile noastre sunt, și probabil vor fi mereu mari, alege să înflorească în aceste corpuri, așa cum sunt ele astăzi. Oameni care ne onorează puterea și lucrează împreună, nu împotriva, limitărilor noastre percepute, oameni care consideră sănătatea ceva mult mai cuprinzător decât un număr într-un grafic BMI învechit. În schimb, noi apreciem sănătatea mentală, valoarea de sine și cum ne simțim ca fiind aspecte vitale ale bunăstării noastre, în ansamblu. Oameni care refuză să creadă că a trăi în aceste corpuri grase este o barieră către orice, sincer.

Sunt doctori, academiceni și bloggeri care au scris nenumărate volume despre multiplele fațete ale acestui subiect complex. Există iubitoare de modă grase care își revendică corpurile și frumusețea purtând costume de baie și topuri scurte expunându-și pielea pe care am fost învățați să o ascundem. Există sportivi grași care aleargă la maratoane, predau yoga sau practică kickboxing, toate acestea cu degetul mijlociu ridicat către această mentalitate neschimbată. Și acesti oameni m-au învățat că politicile radicale despre corpuri sunt antidotul pentru cultura noastră de rușinare a corpului nostru.

Dar ca să fie clar, eu nu zic că oamenii nu ar trebui să își schimbe corpurile dacă asta e ceea ce vor. Să te susții singur poate fi unul din cele mai superbe acte de auto-iubire și poate arăta ca un milion de lucruri diferite, de la coafuri, la tatuaje la conturarea corpului, la hormoni, la operații și da, chiar și pierderea în greutate. E simplu: e corpul tău, și tu decizi ce vrei sa faci cu el.

Felul meu de a mă dedica activismului este prin a face lucrurile pe care noi grasele nu ar trebui, și sunt multe, invitând alți oameni să mi se alăture și apoi să facem artă din asta. Ce are în comun toată această muncă a fost revendicarea spațiilor care sunt adesea interzise corpurilor mari, începând de la podiumuri până la petreceri în cluburi, de la piscine publice la scene de dans proeminente. Și revendicarea acestor spații în masă nu e doar o afirmație artistică puternică ci o abordare radicala de construire a comunității. Acesta a fost atât de evident cu „AQUAPORKO” (porci în apa) — echipa feminină a femeilor grase de înot sincronizat. Am început cu un grup de prieteni în Sydney. Impactul vederii catorva femei grase sfidătoare în costume de baie și căști de înot cu flori aruncându-și picioarele în aer fără să le pese nu ar trebui să fie subestimat.

De-a lungul carierei, am învățat că trupurile grase sunt inerent politice și corpurile grase care nu se scuză pot înnebuni oamenii. Când Kate Champion, directorul aclamatei companii de dans și teatru Force Majeure, mi-a cerut să fiu asociatul artistic al unui proiect incluzând toți dansatorii grași am sărit la propriu pe oportunitate. Și mă refer la propriu. Nimic de pierdut” e un proiect realizat de artiști cu forme care, pe baza propriilor experiențe, au creat ceva la fel de variat și autentic cum suntem noi toți. Și a fost departe de balet, așa cum vă puteți imagina.

Însăși ideea de proiect cu dansatori grași a unei companii atât de prestigioase a fost, să-i spun blând, controversată pentru că nimic de acest fel nu fusese pus în scenă în trecut nicăieri în lume. Oamenii erau sceptici. Ce vrei să spui prin „dansatori grași”? Adică, grași de mărimea 10, mărimea 12? Unde s-au antrenat? Vor rezistenta pe tot parcursul spectacolului? Dar, în ciuda scepticismului, „Nimic de pierdut” a fost un hit mare la Festivalul de la Sydney. Am primit critici favorabile, am fost în turneu, am câștigat premii și s-a scris despre noi în peste 27 de limbi. Aceste imagini incredibile a distribuției au fost văzute în toată lumea. Am pierdut numărul de câte ori oameni de toate mărimile mi-au spus că spectacolul le-a schimbat viața, cum i-a ajutat să le schimbe relația cu propriul lor corp și al altora și cum i-a făcut să își confrunte propriile prejudecăți.

Dar bineînțeles, un lucru ce atinge coarda sensibilă nu se face fără calomniatori. Mi s-a spus că ridic în slăvi obezitatea. Am primit amenințări violente cu moartea și am fost abuzată pentru că îndrăznesc să apreciez munca oamenilor grași și îi tratez ca ființe umane, demne de trăit și cu povești valoroase de zis.Am fost numită chiar și „ISIS-ul epidemiei de obezitate” — un comentariu atât de absurd, încât devine amuzant. Dar, de asemena, scoate în evidență panica, teroarea, la propriu, teama de grăsime poate reveni. Este frica care hrănește industria dietelor, care ne reține pe mulți dintre noi să ajungem la pace cu propriile corpuri, să așteptăm să fim cei din poza „de după” înainte să începem să ne trăim viețile cu adevarat. Pentru că adevăratul elefant din cameră este frica de grăsime. Activismul grașilor refuză să tolereze această frică. Susținând auto-determinarea și respectul pentru noi toți, putem schimba reticența societății de a îmbrățișa diversitatea și să începem să celebrăm nenumăratele feluri de corpuri pe care le putem avea.”

traducere de  Adi Elena

Sursa 

Adaugă un comentariu

Leave a Reply

Close
%d bloggers like this: