Cum am slăbit 50 de kilograme: Mihai

Cand te apuci de slabit esti un munte de vointa. Care se duce incet, incet.

Povestea lui Mihai, autorul blogului mihaivasilescublog.ro “Cum am slabit 50 de kilograme”

“Asadar, sa purcedem. Sunt un mancau. Nici macar gurmand nu pot spune. Termenul potrivit este chiar asta: mancau. Cu toate astea, am fost un tip slab cam toata viata mea. Am 1.80m. Cand am terminat liceul aveam 63kg. Deci slab, spre scheletic. Stiti voi, genul ai carui omoplati par ca vor sa-si ia zborul. Plecat din Valcea natala, la facultate in Bucuresti. In anul doi de facultate m-am angajat la Pizza Hut. Intrat cu 66 de kile, iesit cu 72. Buuun. Abia nu mi se mai vedeau omoplatii. Terminat facultatea si aseazat la „casa mea”, cum se spune. Ce inseamna asta, pe langa altele? Stat cu curu’ la birou si in masina plus haleala cat incape.

Doamne, salivez si acum cand ma gandesc la platourile cu cartofi prajiti si aripioare de pui balotate pe la unspe noaptea. Si treaba a mers tot asa cat eram tanar si „zburdalnic”. Mancare multa si cat mai spre junk. Sa nu fi auzit de salate. Mi se strepezeau dintii doar daca ma gandeam la legume. Sper ca nu se pun ca legume, muraturile de langa ceafa de porc sau fasolea cu ciolan, nu ? Fructe mancam doar daca se nimereau prin inghetata sau ciocolata. Pentru ca, uitasem se spun, nici o masa nu avea farmec daca nu era urmata de desert. Uite, ca sa intelegeti despre ce e vorba. Cam asa arata o masa obisnuita de pranz, in week-end, pentru mine: un platou imens de cartofi prajiti insotiti de gratar (porc neaparat) sau aripioare (musai prajite). Pestele sau vita ma faceau doar sa rad. Cum sa mananci asa ceva? Astea-s pentru mers la rude, la spital, dupa operatie.

Cam asta se intampla in week-end-ul cu gratar. Ca putea sa fie week-end de pizza. Si atunci bagam cate o tava (din aia standard de cuptor) sau o tava jumatate. Pizza facuta in casa. Ca aia de la livratori era prea „saraca”. Nu-mi ajungea nici pe o masea. Si asta era masa de pranz. Pentru cea de seara (obligatoriu dupa ora 22.00) puteti da copy/paste la ce am scris pana acum. Cam asta era mancarea de baza la mine. Nu va ganditi ca mancam doar asta. Ca mai mergeam si la munca. Si acolo mai bagai o ciorba, un felul doi (a se citi o ciorba si muuult felul doi). Dar in mare, cam asta era.

Buuuun, daca mancarea putea sa mai varieze, desertul era intotdeauna acelasi. Stiti voi inghetata Nirvana ? Aia cu praline ? Vorbesc de cutiile mari, ca alea mici n-am inteles niciodata pentru cine erau facute. Poate pentru sugari. In week-end bagam cate o cutie dupa fiecare masa. Nu stiu daca e foarte clar: CATE O CUTIE INTREAGA DUPA FIECARE MASA ! Adica patru Nirvane d-alea mari pe week-end. De curiozitate, uitati-va pe o cutie sa vedeti cate calorii are un singura!!!

Dar, dupa cum stiti inghetata asta e destul de scumpa. Nu erau bani pentru ea in fiecare week-end. Ei bine, in week-end-urile fara bani de nirvane le inlocuiam cu Finetti Sticks (tot cutia mare, evident). Una la fiecare masa, desert obligatoriu. Ca altfel mi se parea ca lipseste ceva. Ce metabolism sa ai sa nu te ingrasi intr-un asemenea ritm? Pentru ca miscare faceam doar cat sa duc farfuriile goale la bucatarie.

Si astfel am inceput sa iau proportii. Nu as putea sa va spun exact cum am evoluat in timp, ca greutate. Stiu doar ca la un moment dat am inceput sa ma simt prost. Nu din punct de vedere fizic, ci psihic. M-am simtit foarte nasol cand am intrat intr-un magazin sa-mi iau blugi, m-am oprit in fata standului unde credeam eu ca e marimea mea si am chemat un angajat sa ma ajute. Omul m-a intrebat pentru cine vreau blugii. Pentru mine, zic. S-a uitat in jur si s-a dus si a ales o pereche de blugi imensa si mi i-a intins. Erau marimea 54 (cincizeci si patru). I-am luat. Imi veneau. Destul de strans in talie, dar ma incapeau. Deci cam asta-i perioada in care am inceput sa ma simt prost.

Sa va mai spun ca am descoperit in „pavilionul H” un stand care se chema „haine pentru grasi”? Si cum m-am simtit cand am iesit de acolo si am dat nas in nas cu un amic aflat intamplator in zona ? Am si acum un tricou luat de acolo. Pe care l-am modificat de trei-patru ori, pentru ca acum mi-ar fi venit ca un anteriu.

Treaba e ca incepusem sa nu mai fiu indiferent la faptul ca sunt gras. Si ceva incepuse la lucreze usor in ineriorul meu. A inceput sa-mi fie rusine sa mai ies cu prietenii. Nu de ei, ci de cei din jur, de necunoscuti. Eu cred ca asta e unul din primele semne ca se apropie declicul. Cand treci de la „cine ma place, ma place asa cum sunt”, la jena de a te mai oglindi in ochii celor din jur. Si nu vorbesc de prieteni si apropiati. Ei oricum te stiu asa cum esti, te-au vazut cum „cresti”, s-au saturat sa-ti mai spuna ca trebuie sa faci ceva sa dai jos si au decis sa te lase in boii tai. Vorbesc de cei pe care-i intalnesti pentru prima oara. Cand incepi sa te intrebi ce impresie le faci lor, atunci se cheama ca ai facut un pas inainte spre „declic”.

Ah, da, uitasem. Eram in „plina glorie” cand m-am intalnit cu un amic, fost vecin de bloc, la Valcea. Nu-l mai vazusem de cand plecasem de acolo. Mi-a venit sa intru in pamant cand mi-a zis “Mamaaaa, cat te-ai facut ! Esti bolnav sau s-a intamplat ceva cu tine”? Ce puteam sa raspund „Nu, doar imi place sa mananc mult”? Nu mai stiu ce i-am zis. Stiu doar ca am scurtat intalnirea si am intins-o de acolo, desi as fi avut multe de vorbit cu el. Mai am exemple si povesti din astea, cate vreti. P-astea vi le-am spus doar ca sa intelegeti ca usor, usor n-a mai fost „cine ma place, ma place asa cum sunt”.

Si totul a culminat cu un „Sf. Ion”. Ianuarie 2006. Prietenul meu cel mai bun este „Ion”. Am fost la el acasa. Distractie, haleala, bere…stiti si voi. La plecare mi-a fost imposibil sa-mi leg sireturie, desi stateam jos, pana nu mi-am descheiat cureaua. Iar sotia prietenului meu m-a luat in brate la plecare si nu ma putea cuprine. Nu-si atingea mainile la spatele meu. Si femeia are 1.75, nu e Kylie Minogue. In momentul ala am spus „bine futu-i gatu’ ma-sii, de treaba…de luni ma apuc de slabit”. A inceput toata lumea sa rada isteric.

Numai ca, surpriza, chiar asa am facut. M-am dus la un nutritionist. Femeie. Nu mi-a placut. Era grasa. Cum sa iau de bun ca ma invata despre slabit o femeie de dimensiunile ei ??? Ma rog, am retinut din tot ce mi-a zis ea un singur lucru: „nu te apuca de asta, daca nu esti ferm hotarat s-o faci. Nu exista cura de slabire. Exista doar schimbatul modului de viata”. Si viitorul avea sa-i dea dreptate. Mi-a mai dat niste pliante despre calorii. Erau si niste grafice acolo. Pe scurt, am inceput sa-mi numar caloriile. Pentru cei interesati pot sa explic exact ce si cum. Dar si asa am lungit mult articolul. Ma intrebati si va spun.

Pe 09 Ianuarie 2006 aveam greutatea de 118.30 Kilograme. De aici am inceput. Numarat calorii. Si sport. Inot. Am incercat sa alerg. Aveam senzatia ca o sa-mi sara inima din piept, asa ca am zis s-o iau cu inotul, pana mai dau cate ceva jos. Si asta am facut. Doua luni am inotat. Zilnic (mai putin in week-end). Si am numarat calorii. Zi de zi. Au trecut atatia ani de atunci, dar nici in ziua de azi nu mai suport pieptul de pui. Mi se face greata doar cand ma uit la el, indiferent cat imi e de foame. Cred ca ar trebui sa nu mananc nimic cateva zile, ca sa ma mai pot atinge de piept de pui. Il urasc.

Un an de zile masa mea de pranz era o jumatate de piept de pui. Cealalta jumatate era cina. E greu. E infernal. Sunt momente cand iti vine sa plangi de foame. Erau seri cand imi venea sa ma urc pe pereti. Cand nu mai suportam, mancam cativa castraveti murati. Au foarte putine calorii si te umfli imediat de la ei. Stiu, pare inuman sa-i mananci goi. Mie mi se pareau o delicatesa. Ii savuram incet, unul cate unul. Pentru cei care vor sa se apuce de slabit, mai am un truc. Ceai cald, cat mai aromat. Fara zahar, evident. Taie imediat senzatia de foame. Nu stiu ce sa va mai spun. Pot vorbi despre asta zile intregi.

Am si acum fisierele cu ce mancam in perioada aia. Le pot da oricui vrea sa se inspire. Cand te apuci de slabit esti un munte de vointa. Care se duce incet, incet. Te gandesti din ce in ce mai des „dar de ce ma chinui eu aici” ? Am fost la un pas sa ma las de mii de ori. Singurul lucru care ma motiva era cantarul. Ma cantaream o singura data pe saptamana, Vinerea dimineata. Mi se umpleau inima si rezervorul de vointa doar cand vedeam cum scad de la o saptamana la alta.

A propos, stiu ca dadusem jos 14 kilograme. M-am intalnit cu un prieten si i-am spus foarte mandru „frateee, am dat jos 14 kile”. S-a uitat lung la mine si a zis „da, parca se vede un pic la fatza”. Si 14 kile sunt o gramada de kile, ca sa zic asa. Am inotat doua luni. Pana am ajuns undeva in jur de 100 de kilograme. Atunci am inceput sa alerg. Greu, foarte greu. Dar rezultatele sunt cu atat mai „dulci” cu cat le obtii mai greu (cam cum ar fi sa bati rapidul cu gol in ultima secunda a meciului 🙂 ).

In jumatate de an am ajuns pe la 85 de kilogame. Nu stiu ce sa va mai zic. Am coborat usor usor pana pe la 75 de Kilograme. Cam un an a durat. Am mai avut si „derapaje”. Nu se intampla absolut nimic daca scapi la haturile intr-o seara. Totul e sa nu-ti zici, gata am comis-o si sa te lasi. Ai gresit, ai gresit. O iei de la capat a doua zi ca si cum nu s-a intamplat nimic.

Am citit foarte multe bloguri si forumuri specializate. Sunt unii care chiar recomanda o „porceala” zdravana din cand in cand. Asa, ca sa-ti mai revii psihic. Cert este ca mi-am schimbat stilul de viata. Sunt foarte atent la ce, cum si cat mananc. Nu tin nici o dieta. Mananc absolut orice imi face placere. Doar ca nu mai exagerez. Cu nimic. Si sportul a devenit o obisnuinta. Alerg macar de 3 ori pe saptamana. Distantele sunt intre 11 si 19 kilometri. Fix in functie de cum ma simt „in vana” in ziua respectiva. Inca ma cantaresc in fiecare Vineri. Vinerea trecuta aveam 71.20 kilograme. Sunt curios cat o sa am maine.

P.S. Unii din voi mi-ati spus ca articolul trebuie musai insotit de poze „inainte si dupa”. V-am servit.”

Adaugă un comentariu

Leave a Reply

Close
%d bloggers like this: